Cu cât ne apropiem mai mult de inima lui Dumnezeu, cu atât mai puţin vom fi înclinaţi spre controversă. Pacea pe care am aflat-o în sânul lui Dumnezeu este atât de plăcută, încât e ceva natural să vrem să o menţinem intactă ca să ne bucurăm de ea cât se poate de mult şi de deplin.
Creştinul umplut cu Duhul Sfânt nu este niciodată un bun combatant. El este mult prea dezavantajat. Duşmanul este întotdeauna mai bun la insulte, decât îşi va permite creştinul să fie. Diavolul are toate epitetele colorate, iar urmaşii lui le folosesc fără mustrări de conştiinţă. Creştinul întotdeauna se simte mai în largul său binecuvântând, decât opunându-se. Mai mult decât atât, el este mult mai sensibil [la critici] decât adversarii lui. El se retrage dinaintea oricărei înfăţişări mânioase şi se dă înapoi de la cuvinte pline de amărăciune. Acestea sunt simboluri ale unei lumi pe care el a părăsit-o demult pentru liniştea Împărăţiei lui Dumnezeu unde dragostea şi binele triumfă. Toate acestea sunt în favoarea lui pentru că îl disting ca pe un om în care nu este ură şi care îşi doreşte cu tot dinadinsul să trăiască în pace cu toţi oamenii.
În ciuda dorinţei sale sincere după pace, vor fi totuşi momente în care el nu va îndrăzni să-şi permită să se bucure de ea. Sunt momente în care e păcat să fii în relaţii de pace. Sunt circumstanţe în care nu este nimic altceva de făcut decât să te ridici şi să te opui vehement. A face cu ochiul nelegiuirii de dragul păcii nu este o dovadă de spiritualitate superioară; mai degrabă e un semn al unei timidităţi condamnabile care nu îndrăzneşte să se opună păcatului de teama consecinţelor. Căci ne va costa mult să stăm de partea binelui, când răul îi domină pe majoritatea, lucru care se întâmplă absolut tot timpul.
În ultima vreme, am crescut un soi de creştini iubitori de pace, blânzi, domoli şi inofensivi de care lumii nu îi este teamă şi pentru care are prea puţin respect. De pildă, suntem atenţi ca niciodată să nu vorbim în public împotriva vreunui cult fals ca nu cumva să fim consideraţi intoleranţi. Ne este frică să vorbim împotriva păcatelor distructive ale civilizaţiei moderne ca nu cumva cineva să ne remarce ca fiind fanatici şi înguşti. Puţin câte puţin am fost împinşi de pe pământul tare într-o ţară a viselor religioase unde ni se îngăduie să zburăm fără a face vreun rău, ca rândunelele la apus, fără a spune ceva ce ar putea provoca supărare fiilor acestei lumi.
Acest neo-creştinism, care pare să fie acum cel mai popular (şi care, cu siguranţă, este cel mai agresiv) este foarte atent să nu se opună păcatului. El îşi câştigă mulţimile amuzându-le şi convertiţii, ascunzându-le implicaţiile depline ale mesajului creştin. Îşi face proiectele după metodele de propagandă zgomotoasă ale afacerilor americane. Am putea foarte bine să-l parafrazăm pe Wordsworth şi să strigăm: „Ilie, tu ar fi trebuit să trăieşti acum; America are nevoie de tine.” Avem nevoie disperată de câţiva oameni ca Ilie care să îndrăznească să-i înfrunte pe păcătoşii neruşinaţi care se impun în fiecare domeniu al vieţilor noastre. Păcatul, în proporţiile depline ale unei revoluţii sau ale unei ciume, a distrus civilizaţia noastră, în timp ce oamenii care merg la biserică s-au jucat asemenea copiilor în piaţă.
Ce s-a întâmplat cu spiritul creştinului american? Şi-a pierdut aurul nostru strălucirea? Ne-am pierdut duhul de discernământ până într-acolo încât să nu-i mai recunoaştem pe cei ce ne iau în robie? Cât ne vom mai ascunde în peşteri, în timp ce Ahab şi Izabela continuă să pângărească templul şi să devasteze ţara? Cu siguranţă, trebuie să ne gândim serios la acest lucru şi să ne rugăm pentru aceasta înainte de a fi prea târziu – dacă nu este deja prea târziu.
Scris de
.
