Există o realitate uriaşă care, pentru noi oamenii, înghite toate celelalte considerente şi dă semnificaţie oricărui lucru pe care îl facem – faptul că rasa umană şi-a părăsit starea iniţială şi este căzută din punct de vedere moral şi spiritual.
De la căderea omului, pământul a fost o zonă de dezastru şi toată lumea trăieşte într-o stare de urgenţă critică. Nimic nu este normal. Totul este greşit şi toată lumea este greşită până când nu este îndreptată de lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos şi de puterea eficientă a Duhului Sfânt.
Dezastrul universal al Căderii ne sileşte să gândim diferit despre obligaţia noastră faţă de semenii noştri. Ceea ce ar fi în totalitate permisibil în condiţii normale devine greşit în situaţia actuală şi multe lucruri, de altfel nenecesare, devin indispensabile din pricina condiţiilor anormale.
Din perspectiva aceasta trebuie evaluată întreaga noastră slujire creştină. Nevoile oamenilor, nu propriile interese, decid cât de departe vom merge şi cât de mult vom face. Dacă nu ar fi fost niciun dezastru, nu ar fi fost nevoie ca Fiul veşnic să Se dezbrace de Sine şi să coboare în ieslea din Betleem. Dacă nu ar fi fost Căderea, nu ar fi fost nicio Întrupare, nu ar fi fost spini, nu ar fi fost cruce. Acestea au decurs atunci când bunătatea Divină a confruntat urgenţa umană.
Omul este un cârpaci înnăscut. Când vrea ca un lucru să fie mai bun, începe să lucreze ca să-l îmbunătăţească. Îmbunătăţeşte vitele printr-o reproducere atentă; maşinile şi avioanele prin aerodinamică; sănătatea prin diete, vitamine şi operaţii; plantele prin altoire; oamenii prin educaţie. Însă Dumnezeu nu va accepta nimic din această cârpeală. El îmbunătăţeşte un om făcându-l un om nou. El împărtăşeşte o ordine mai înaltă a vieţii şi începe să lucreze ca să o distrugă pe cea veche.
Când cererile noastre Îl onorează pe Dumnezeu, putem cere cât de mult dorim. Cu cât este mai îndrăzneaţă cererea, cu atât mai multă slavă Îi revine lui Dumnezeu atunci când primim răspunsul.
Să vezi cât de mulţi creştini sunt mulţumiţi să accepte ceva mai puţin decât ce este cel mai bun este descurajator pentru aceia cărora le pasă, iar pentru Duhul Sfânt este cu siguranţă o mare întristare. Personal, am purtat ani de zile o povară de durere pe măsură ce mă mişcam printre creştini evanghelici care, la un moment dat în trecutul lor, au făcut un compromis josnic cu tânjirile sfinte ale inimilor lor şi s-au împăcat cu un fel de creştinism căldicel, mediocru, total nevrednic de ei înşişi şi de Domnul pe care pretind că Îl slujesc. Şi astfel de oameni se găsesc pretutindeni..
