Hidroenergia este o formă de energie din ce în ce mai folosită în ziua de astăzi, având în vedere nevoia de a înlocui formele nocive și periculoase de producere a energiei, precum centralele nucleare. În România, o astfel de hidrocentrală este cea de la Porțile de Fier, rezultatul unui efort îndelungat, pus în practică într-o perioadă în care cunoștințele privind nevoia de hidroenergie erau reduse, iar simțul protecției mediului nu atât de dezvoltat.
Desigur, hidrocentrala Porțile de Fier este impresionantă, date fiind dimensiunile sale, dar și capacitatea de funcționare. Însă hidrocentrala de la Porțile de Fier nu este nici pe departe atât de impresionantă precum altele care sunt considerate adevărați giganți.
Un prim exemplu este Hidrocentrala Three Gorges de la Yichang, din provincia chineză Hubei, construită pentru a valorifica puterea râului Yangtze. Construcția hidrocentralei a durat 9 ani, iar în prezent aceasta are o capacitate de 22.500 MW, fiind operată de 34 de generatoare, și un baraj a cărei lungime atinge aproximativ 2 kilometri. Anual, se estimează că hidrocentrală oferă 85TWh către nouă provincii și două orașe mari, unul dintre ele fiind Shanghai.
A doua mare hidrocentrală la nivel mondial după cea din China este cea de la Itaipu, situată la granița dintre Brazilia și Paraguay, pe râul Parana. Centrala a fost construită și a devenit funcțională în anii 80 ai secolului trecut și furnizează aproximativ 17% din consumul de energie din Brazilia, și 72% din consumul energetic din Paraguay.
Hidrocentrala Guri sau Simon Bolivar, așa cum mai este cunoscută, se găsește în Venezuela, beneficiază de 20 de turbine care o acționează, și s-a dezvoltat foarte bine în timp, ținând cont că lucrările de construcție a ei datează din anii 60.
Alte asemenea hidrocentrale, considerate a fi unele gigant, se găsesc la Turucui, în Brazilia, Grand Coulee, în Statele Unite, la Sayano-Shushenskaya și Krasnoyarsk, în Rusia, la Longtan, în China, Robert-Bourassa și Churchill Falls, în Canada, etc. Majoritatea acestora au fost construite în anii 60-80 ai secolului XX, când exista un cadru și un program legislativ mai permisiv, lucru care explică nevoia acută de modernizare a acestor centrale.
Astfel, centrala Sayano-Shushenskaya a fost închisă în 2009 din cauza unui accident care a afectat turbinele și redeschisă un an mai târziu, fiind în curs de modernizare cu 10 noi turbine, cea din Turucui a fost modernizată în 2010 cu 11 noi generatoare cu capacitatea de 370 MW fiecare, în timp ce hidrocentrala americană Grand-Coulee a intrat într-o primă etapă de modernizare din 2013, urmând ca a doua să înceapă în 2018.
Construirea acestor hidrocentrale gigant s-a făcut prin consorții de firme specializate, urmate de efectuarea testelor necesare și de achiziționarea echipamentului util în acest sens. De asemenea, construirea unor astfel de centrale gigant s-a făcut având în vedere nevoia deservirii unei zone cât mai largi în jurul hidrocentralei, zonă care uneori poate cuprinde orașe cu o populație numeroasă, și, implicit cu nevoi pe măsură.
De asemenea, având în vedere nevoile din ce în ce mai presante de protejare a mediului înconjurător, majoritatea acestor hidrocentrale sunt dotate cu echipamente de filtrare performante, astfel încât rezultatele procesului tehnologic, deși el în sine a fost constituit tocmai pentru a fi prietenos cu mediul, să nu afecteze deloc mediul înconjurător..