Lenevia

Într-o fabulă se spune că într-o zi un brici, ieşind din prăsele, văzu oglindindu-se soarele în luciul lamei sale şi, plin de mândrie, se revoltă în sinea lui, zicându-şi: „Nu mă mai întorc niciodată în dugheana aceea păcătoasă în care am stat. Ce viaţă ticăloasă să tot razi bărbile tuturor ţărănoilor… Eu nu sunt făcut pentru o astfel de treabă. Am să mă ascund într-un loc tainic, unde îmi voi duce viaţa în linişte şi tihnă.“ Şi aşa făcu.

Briciul rămase ascuns câteva luni, până când într-o bună zi ieşi la lumină şi îşi văzu lama asemenea unui fierăstrău, încât soarele nu se mai putea oglindi în ea. Căindu-se amarnic îşi deplângea nenorocirea, zicând: „Vai, ce bine ar fi fost dacă mi-aş fi întrebuinţat la bărbier tăişul fin pe care acum l-am pierdut. Unde este acum luciul feţei mele? Aspra şi neîndurătoarea rugină le-au mâncat!“

Aşa se întâmplă şi cu oamenii care îşi părăsesc îndeletnicirea lăsându-se în voia leneviei; ei îşi pierd agerimea hărniciei, şi „rugina comodităţii“ le deformează caracterele. „Lenea te cufundă într-un somn adânc, şi sufletul molatic sufere de foame“, zice înţeleptul Solomon. Să nu ne asemănăm cu astfel de oameni!

”Cine se leneveşte în lucrul lui este frate cu cel ce nimiceşte.
Proverbe 18.9”

2 thoughts on “Lenevia

Comments are closed.